ANONIM
Digg  Sphinn  del.icio.us  Facebook  Mixx  Google  BlinkList  Furl  Live  Ma.gnolia  Netvouz  NewsVine  Pownce  Propeller  Reddit  Simpy  Slashdot  Spurl  StumbleUpon  TailRank  Technorati  TwitThis  YahooMyWeb
Mihai Eminescu

(1850-1889)

1850 - 15 ianuarie,se naste la Botosani Mihail,poetul,al saptelea
copil al lui Gheorghe Eminovici si sotiei acestuia,Ioana.

1858-1862 - copilul Mihai a urmat urmat clasele I,II,III si IV la
Cernauti,la liceul National Hauptschule,iar clasa I din gimnaziu,la
Ober-Gymnasium,tot în Cernauti.

1862-1863 - repeta clasa ,dar mai apoi paraseste definitiv cur- surile
plecând în vacanta la Ipotesti,de unde nu s-a mai întors.

1865 - se afla în gazda la profesorul sau Aron Pumnul,ca îngriji- tor
al bibliotecii acestuia.

1866 - moare Aron Pumnul.Cu aceasta ocazie sapte învatacei gimazisti
tiparesc o brosura închinata lui Aron Pumnul. A doua dintre poezii
este semnata:M.Eminovici.Aceasta poezie dedicata lui Aron Pumnul,va fi
publicata mai târziu în revista ,,Familia".În acest an are loc debutul
adevarat a poetului,si anume poezia ,,De-as avea..." ,publicata în
,,Familia" de catre Iosif Vulcan,care îi va schimba numele în Mihai
Eminescu.Tot în acest an are loc si debutul în proza cu nuvela,,Lanul
de aur",tradusa dupa Onkel Adam.

1867 - intra în componenta trupei lui Iorgu Caragiale,unde are ro- lul
de sufleur si copist. - apar poeziile:,,Ce-ti doresc eu tie,dulce
Românie" si ,,La ,,La Heliade".

1868 - este angajat ca sufleur si copist la trupa lui Mihail Pascaly.
publica în ,,Familia"poeziile ,,La o artista" si ,,Amorul unei
marmure".

1869 - se înscrie la Facultatea de filozofie ca student extraordinar,
lipsindu-i bacaloreatul.

1870 -publica în,,Convorbiri literare"poeziile,,Venere si madona" si
,,Epigonii".Tot în acest an publica renumitul basm ,,Fat- Frumos din
lacrima"în aceeasi revista.

1872 - anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle,la Viena,unde era
plecat pentru studii. - întors în tara citeste în cadrul unei sedinte
ale ,,Junimii" cîteva poezii scrise în timpul studiilor în
strainatate,printre care si ,,Lacul". - se înscrie la Universitatea
din Berlin,fiind înmatriculat ca student ordinar.

1874 - este numit directorul Bibliotecii din Iasi.

1875 - devine revizor scolar

1876 - ramâne fara slujba,primeste postul de corector si redactor al
partii neoficiale a unui ziar din oras. -,,Convorbiri literare"îi
publica câteva poezii printre care si ,,Lacul", ,,Melancolie" si
,,Dorinta".

1879 - este anul în care sunt publicate primele patru scrisori - anul
în care Veronica Micle ramâne vaduva.

1882 - citeste ,,Luceafarul" de mai multe ori în cadrul sedintelor
,,Junimii" -relatiile cu Veronica Micle se strica

1883 - este internat pentru o vreme in spital.Aceasta perioada este
foarte productiva pentru Eminescu,fiindu-I publicate o multime de
poezii.

1884 - moare tatal sau

1885 - îsi continua slujba la biblioteca.

1887 - pleaca la sora sa Henrieta,la Botosani,unde este internat -
este trimis la Viena de junimisti,în speranta de a se însanatosi

1888 - ultimile poezii tiparite când Eminescu era în viata au fost
,,La steaua", ,,De ce nu-mi vii" si ,,Kamadeva".

1889 - 3 februarie Eminescu este internat în spitalul ,,Marasesti" din
Bucuresti si apoi este transportat în sanatoriul ,,Caritas". - 15
iulie ora 3 poetul moare,fiind îngropat în cimitirul Bellu -Veronica
Micle înceteaza din viata pe 3 august în chilia manastirii Varatec.
-moare pe 14 octombrie acelasi an sora sa Henrieta,care-l îngrijise pe
Eminescu în ultimi ani de viata. -tot în acest an moare si Ion
Creanga.

6. Câteva aprecieri

" Prin creatia sa, Mihai Eminescu,ramâne într-adevar cel mai mare poet
al neamului,,pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata,poate pamântul
românesc". (G.Calinescu)

" ,,Ape vor seca în albie si peste locul îngroparii sale va rasari
padure sau cetate si câte o stea va vesteji în departari,pâna ce acest
pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a
unui crin de taria parfumurilor sale." (G.Calinescu)

" ,,Versul întreg pare scris pe metal gros.Are ascutisurile si limba
scobita,impusa de materialul gros." (T.Arghezi)

" ,,Eminescu este un Beethoven al graiului românesc." (T.Arghezi)

" ,,Pentru muzica lui Eminescu sunt potrivite muzica lui Berlioz si
paleta lui Delacroix." (Bernad Shaw)

" ,,Eminescu este încercat de gândul Mortii,dar si de speranta
reintegrarii în Natura-Mama.Asteapta aceasta întoarcere în Cosmos ca
pe o beatitudine finala." (Mircea Eliade)

" ,,Pe cât se poate omeneste prevedea,literatura poetica româna va
începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui,si forma limbei
nationale,care si-a gasit în poetul Eminescu cea mai frumoasa
înfaptuire pâna astazi,va fi punctul de plecare pentru toata
dezvoltarea viitoare a vesmântului cugetarii românesti." (Titu
Maiorescu)

" ,,O literatura trainica,în stare sa ne placa noua si sa fie
originala pentru altii,nu se poate întemeia decât pe graiul viu al
poporului,pe traditiile,obiceiurile si istoria lui,pe geniul lui."
(M.Eminescu)

Încheiere

MIHAI EMINESCU este si va ramâne timp îndelungat în inmile noastre ca
cel mai mare poet al nostru,fiind un geniu rapus mult prea devreme de
un destin neîndurator
 
 

SCRISOAREA IV 4

SCRISOAREA IV 4
de Mihai Eminescu

Stă castelul singuratec, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi,
Dând atâta întunerec rotitorului talaz.
Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa'
Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma.
Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,
Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte,
Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară,
Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.

Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,
Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,
Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie,
Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie.
Papura se mişcă-n freamăt de al undelor cutrier,
Iar în iarba înflorită, somnoros suspin-un grier...
E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul...
Singur numai cavalerul suspinând privea balconul
Ce-ncărcat era de frunze, de îi spânzur' prin ostreţe
Roze roşie de Şiras şi liane-n fel de feţe.

Respirarea cea de ape îl îmbată, ca şi sara;
Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara:
"O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasă,
Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,
Te-aş privi o viaţă-ntreagă în cununa ta de raze,
Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează.
Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu... mi-aruncă
De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă,
Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă...
Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă.

Ori în umbra parfumată a buduarului să vin,
Să mă-mbete acel miros de la pânzele de in;
Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mână,
Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână!"
Şi uscat foşni mătasa pe podele, între glastre,
Între rozele de Şiras şi lianele albastre;
Dintre flori copila râde şi se-nclină peste gratii -
Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei -
Din balcon i-aruncă-o roză şi cu mâinile la gură,
Pare că îl dojeneşte când şopteşte cu căldură;
Apoi iar dispare-nluntru... auzi pasuri ce coboară...
Şi ieşind pe uşă iute, ei s-au prins de subsuoară.

Braţ de braţ păşesc alături... le stă bine laolaltă,
Ea frumoasă şi el tânăr, el înalt şi ea înaltă.
Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg
Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg
Şi încet înaintează în lovire de lopeţi,
Legănând atâta farmec şi atâtea frumuseţi...
Luna... luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie
Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie,
Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o aşterne
Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;
Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte,
Cu-atât valurile apei, cu-atât ţărmul parcă creşte,
Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape
Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape.

Iară tei cu umbra lată şi cu flori până-n pământ
Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vânt;
Peste capul blond al fetei zboară florile ş-o plouă...
Ea se prinde de grumazu-i cu mâinuţele-amândouă
Şi pe spate-şi lasă capul: - Mă uimeşti dacă nu mântui...
Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!
Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,
Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă.
Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,
De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;
Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,
Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui...

Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi,
Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi -
Aş orbi privind într-înşii... O, ascultă numa-ncoace,
Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!
Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre
Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre
Şi luceferii ce tremur aşa reci prin negre cetini,
Tot pământul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini...
Ai putea să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi,
După propria lor voie să ne ducă unde repezi,
Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte,
Pretutindeni fericire... de-i viaţă, de e moarte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri,
Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri!
Unde ai văzut vrodată aste ţări necunoscute?
Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute?
Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,
Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o desmierzi,
După gât să-i aşezi braţul, gură-n gură, piept la piept,
S-o întrebi numai cu ochii: "Mă iubeşti tu? Spune drept!"
Aş! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă,
E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătuşă...
Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit...
Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit?

Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni,
Tu cu mâinile-ncleştate, mai cu degetele depeni,
Mai suceşti vre o ţigară, numeri fire de musteţi
Şi-n probleme culinare te încerci a fi isteţ.
Sunt sătul de-aşa viaţă... nu sorbind a ei pahară,
Dar mizeria aceasta, proza asta e amară.
Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van
Ce le-abate şi la pasări de vreo două ori pe an?
Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră - el trăieşte,
El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte,
Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.

Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!
Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?
Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură?
Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură?
Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns,
Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stâns?
O, teatru de păpuşe... zvon de vorbe omeneşti,
Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti
Fără ca să le priceapă... După ele un actor
Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,
Pân' ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă.

Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii?
Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse,
Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse
Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,
Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?
S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,
Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?
Când încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri,
Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri?
Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil
Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april?
Încleştând a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi?
De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o desmierzi
Ca pe-o marmură de Paros sau o pânză de Corregio,
Când ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicul, înţelege-o...
Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi,
Când aş sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi,
Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c-o înţeleg...
Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg...

N-o mai caut... Ce să caut? E acelaşi cântec vechi,
Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi;
Dar organele-s sfărmate şi-n strigări iregulare
Vechiul cântec mai străbate cum în nopţi izvorul sare.
P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată.
Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună,
Se împing tumultuoase şi sălbatice pe strună,
Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit...
Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one